În plină iarnă, fiind data de 2 februarie, te astepți ca zăpada și gerul să fie peste tot, dar din păcate în această iarnă nu a fost cum ne așteptam. Fiind o zi în care prognoza anunța 15 grade, nu se putea altfel decât să îmi petrec ziua afară la aer "curat", prin urmare, dimineața m-am urcat în mașină și am plecat în jurul orei 10 spre Turda, cu destinația Cheile Turzii.
Pe drum a fost puțină ploaie, dar asta nu m-a speriat, adică se putea și mai rău. În plus de asta era început de februarie, la ce mă puteam aștepta? Odată ajuns la destinație, am început să caut un loc de parcare, care nu a fost deloc greu de găsit, pentru că iarna nu foarte mulți se încumetă să își scoată nasul în drumeție.
Odată parcată mașina, mi-am luat bocancii de munte și am plecat încet pe traseul de creastă al Cheilor. Nici nu am coborât bine din mașină, că m-au întâmpinat deja 2 dulăi obișnuiți cu turiștii și dornici de o plimbare. Unul dintre ei a fost chiar tovarășul meu de drumeție...dus-întors. Totuși, vă sfătuiesc să aveți grijă oriunde mergeți pentru că nu tot timpul aceste animăluțe sunt prietenoase.
Traseul este marcat cu punct roșu. Este mai greu de găsit la început, în sensul că nu este marcat începutul de traseu. Inițial am vrut să plec spre traseul de intrare în chei, dar apoi mi-am dat seama că lipsește punctul roșu. Așadar am mers până s-a terminat drumul asfaltat, iar de acolo, în stânga, pe lângă o căbănuță de lemn se vede marcajul punct roșu. La intrare, de obicei se plătește o taxă de 5 lei, dar de această dată am scăpat gratis doarece nu era nimeni acolo.
Traseul de creastă, conform indicatoarelor, durează aproximativ 5 ore și se întinde pe 5 km, cu urcare pe un versant și întoarcere pe celălalt versant. Eu am făcut mai puțin, mers în plimbare ușoară, aproximativ 1 oră la urcare, 45 minute pentru admirat împrejurimile și bineînțeles poze, mâncare și odihnă și încă 1 ora la coborâre.
La un moment dat traseul trece prin pădure. Fiind dimineața, era puțin ud pe jos și acest lucru se simțea cel mai tare în momentul în care pășeai pe frunza de fag căzută care era umedă și dacă nu erai atent alunecai destul de ușor.
Traseul are un grad de dificultate între ușor spre mediu, cu unele zone un pic mai grele cum a fost cel prin pădure din cauza bolovanilor care erau mulți și era incomod la mers. Ajuns sus, platoul este plin de ei, dar în același timp este și o zonă plată, ca și vorba aceea: și sărac și cu pretenții. Fele-fele cum ar zice soția mea :)
Dis-de-dimineață, prietenul meu internetul, anunța o vreme mohorâtă cu o micuță promisiune de soare pe la amiaza. Și cred că pentru prima dată a și avut dreptate. Când am ajuns pe platou, în jurul orei 12, soarele a ieșit la iveală parcă simțind că am ajuns. Cele 15 grade mi-au ținut companie până am coborât înapoi la mașină.
Este un traseu care se poate face și cu familia, mai ales vara pentru că priveliștea merită tot efortul. Dacă vă mai rămâne timp, o altă experiență interesantă de încercat este tiroliana care are o lungime de 600 metri și o diferență de nivel de 100 metri. Aceasta începe chiar din punctul în care drumul își începe coborârea către chei și se termină peste drum de parcarea pentru mașini.
